În influenta lor lucrare asupra modelelor capitalismului est-european, Bohle şi Greskovits (2012) consideră că România constituie un tip special de societate neo-liberală cu instituţii statale slabe, cu un nivel ridicat de centralizare şi de acoperire prin negociere colectivă, precum şi cu o putere de mobilizare sindicală relativ ridicată. Anterior crizei care a debutat în 2008, România a avut un sistem cuprinzător de relaţii sindicale, cu un grad ridicat de răspândire a procesului de negociere colectivă la nivel naţional, sectorial şi pe unitate; sistemul legislativ susţinea dezvoltarea consultărilor şi a negocierilor bi- şi tripartite, între sindicate, angajatori şi autorităţile guvernamentale (Trif, 2010). Totuşi, Guvernul a schimbat radical acest sistem după criză, în ciuda opoziţiei manifestate de către sindicate şi de cele mai importante asociaţii patronale (Ciutacu, 2012). Modificările legislative au condus la anularea drepturilor fundamentale ale sindicatelor la negociere colectivă, subminând dreptul de a constitui sindicate şi de a trece la acţiune sindicală. În consecinţă, contractele colective intersectoriale au încetat să existe şi s-au încheiat foarte puţine contracte colective pe grup de unităţi după adoptarea, în 2011, a noii legislaţii privind relaţiile de muncă. Guvernarea de centru-dreapta a folosit criza ca pretext pentru a reforma sistemul relaţiilor de muncă, beneficiind de sprijinul „Troicăi” alcătuită din Uniunea Europeană (UE), Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Banca Centrală Europeană (BCE)